Raportul dintre rugăciunea personală şi cea obştească
Rugăciunea este puterea cea mai mare ce s-a dat omului. Prin ajutorul ei, omul, într-o clipă, se înalţă deasupra tuturor celor pământeşti, se ridică mai presus de ceruri, se apropie de însuşi tronul lui Dumnezeu şi intră în nemijlocită atingere cu El.
Înălţarea noastră spre Dumnezu şi intrarea în legătură strânsă cu El se face prin rugăciune. Ea este şi vorbirea noastră cu Părintele Ceresc. Prin ea şi cu ea sufletul creştinului se indreaptă cu toate puterile spre Dumnezeu, Care revarsă asupra lui harul dumnezeiesc.
Rugăciunea este marele dar dat nouă de Dumnezeu, ca să putem sta în legătură cu El. În ea se întâlnesc cele cereşti cu cele pământeşti, Dumnezeu cu credincioşii, şi se naşte, din împrună-lucrarea lor, luminarea, înoirea şi sfinţirea vieţii omului.
Pentru adevăratul credincios, rugăciunea este hrana de toate zilele a vieţii lui sufleteşti. Ceea ce este respiraţia pentru trup, aceea este rugăciunea pentru sufet. Adevăratul credincios este un “om al rugăciunii”, al rugăciunii cu gândul, al rugăciunii cu graiul şi al rugăciunii cu fapta. Căci “fapta bună” este şi ea o rugăciune, un mijloc de seamă care ne apropie de Dumnezeu.
Dar rugăciunea ne apropie nu numai de Dumnezeu, ci şi de semenii noştrii. Prin ea mărturisim, ne dăm seama că suntem fii ai Aceluiaşi Părinte ceresc şi fraţi cu toţi oameni; ne dăm deci seama cât de mult suntem legaţi unii de alţii.
Cu drept cuvânt s-a asemănat rugăciunea cu sângele care circulă prin tot trupul, hrăneşte toate celulele, le da putere şi viaţă. Rugăciunea unui creştin pentru toţi creştinii şi a tuturor creştinilor pentru fiecare din ei este expresia iubirii reciproce care uneşte pe creştini în comunitatea Bisericii şi cu Hristos.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a dat pildă de adevărată rugăciune. El S-a rugat la inceputul lucrării Sale între oameni, S-a rugat faţă cu sfinţii apostoli şi în faţa mulţimii care-L urma; S-a rugat şi singur în zi şi în noapte, pe lacul Ghenizaret, în biserică şi în alte locuri din Ţara Sfântă. El ne-a lăsat şi modelul desăvârşit de rugăciune, rugăciunea “Tatăl nostru”. Aşa dar de cate ori ne rugăm lui Dumnezeu urmăm pilda dată de Domnul nostru Iisus Hristos şi de sfinţii Săi apotoli.
Rugăciunile sunt, după cuprinsul lor, de trei feluri: de laudă, de mulţumire si de cerere.
Prin rugăciunea de laudă, noi, credincioşii creştini, Îl preamărim pe Dumnezeu, Ziditorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute, adică dăm grai cinstirii şi închinării înaintea Părintelui ceresc. Cand privim în jurul nostru, când vedem câmpiile, dealurile, munţii şi tot ce este în jur ne incinăm şi Îl lăudam pe Dumnezeu.
Prin rugăciunea de mulţumire, ne arătăm recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile pe care, în toată vremea şi în tot ceasul, le primim din bunătatea Lui. Rugăciunea de mulţumire este şi mărturia sinţământului de recunoştinţă pentru dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi.
Prin rugăciunea de cerere aducem înaintea lui Dumnezeu dorinţele noastre creştineşti şi ale semenilor noştrii, având încredere că acestea vor fi ascultate şi împlinite de El. Cerem, cu smerene, şi putere ca sa biruim ispita şi păcatul, ca şi puterea de a rămâne, cu ajutorul Lui, în chip statornic pe calewa binelui, a în virtute.
Rugăcunea se face din inimă smerită, în care nu este mândrie şi răutate. Trebuie să ne rugăm pentru fraţi, pentru părinţi, pentru mântuirea noastră. Rugăciunea are o mare însemnătate pentru tot creştinul, căci ea este cheia visteriei darurilor dumnezeieşti, ea este o mare putere duhovnicească şi duce la unirea cu Dumnezeu, la apropiere de semeni şi la pace sufletească.
În plan general rugăciunea este de doua feluri:
1. Rugăciune Particulară
2. Rugăciune Obştească
1. RUGĂCIUNEA PARTICULARĂ
Rugăciunea particulară este cea facută de fiecare credincios, singur sau împreună cu ai săi, în orice loc, în orice timp, citită sau spusă pe de rost, după alcătuirea gata făcută, dintr-o carte de rugăciuni. Pe lângă rugăciunea obştească, care se face în Sfânta Biserică, împreună cu preotul şi credincioşii, noi trebuie să ne rugăm şi singuri pentru ca să rămânem permanent în legătură cu Dumnezeu.
O rugăciune, „făcută în cămara inimii”, este ca o rază care alungă păcatul, întunericul tristeţii, grijile lumeşti, pentru că ea ne luminează cărarea vieţii. Rugăciunea particulară exprimă şi întreţine dorul neîncetat după Dumnezeu al sufletului credincios. Rostirea ei cu smerenie, evlavie şi credinţă, chiar şi numai facerea semnului Sfintei Cruci şi rostirea cuvintelor “Doamne ajută”, face să ne simţim întăriţi sufleteşte, hotărâţi în săvârşirea faptelor bune. Dumnezeu, fiind veşnic şi pretutindeni, rugăciunea particulară se poate face ori unde şi în ori ce loc.
Noi creştinii se cuvine să facem rugăciuni mai ales dimineaţa, la ameaz şi seara, înainte de masă şi după, la începutul fiecărui lucru pe care îl facem. Mântuitorul ne lasă o rugăciune frumoasă şi anume Tatal nostru, aceasta alină sufletul şi ne ajută să fim cât mai credincioşi, pentru că este de la însuăi Dumnezeu.
Rugăciunea particulară trebuie deci să fie făcută în fiecare zi a vietii noastre, pentrucă ea este arma cu care învingrm greutăţile vieţii.
2. RUGĂCIUNEA OBŞTEASCĂ
Am văzut că rugăciunea particulară are o mare însemnătate în viaţa credinciosului. Nu mai puţină însemnătate are însă , în aceeaşi viaţă, rugăciunea obştească. Între aceste două feluri de rugăciuni, este o legătură strânsă şi credinciosul adevărat le foloseşte pe amândouă spre al său folos duhovnicesc.
Rugăciunea obătească este rugăciunea Bisericii, săvârşită de slujitorii ei sfinţiţi, episcopul şi preotul, după rânduielile întocmite de ea.
Aceasta rugăciune ne strânge într-un mănunchi, în biserică, în nădejdea neclintită că Mîntuitorul Iisus Hristos este în mijlocul nostru, că se roagă pentru noi şi cu noi, cum Însuşi spune: “Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor”. Rugăciunea obştească a Bisericii are în centrul ei slujba Sfintei Liturghii, în cadrul căreia Se jertfeşte Hristos pe altar.
Rugăciunea obştească se săvârşeşte în fiecare zi în biserică, mai ales în mânăstiri, şi ne aminteşte de Domnul nostru Iisus Hristos, punându-ne în legătură duhovnicească cu harul dumnezeiesc. Prin urmare, rugăciunea obştească este cea care ne adună pe toţi la sfânta biserică, pentru a-L întâlni pe Dumnezeu, pentru a-L mări şi a-I mulţumi pentru binefacerile pe care le dă creştinilor.
În concluzie, se poate spune că, amândoua feluri de rugăciune îl duc pe credincios la întâlnirea cu Dumnezeu spre mântuirea sufletului, întrucât rugăciunea însăşi este alinarea sufletului, precum şi armă împotriva răului şi a păcatului.
Bica Gabriel-Mihail
Seminarul Teologic “Ioan Popasu” Caransebeş
