Nicolae Popa

Pictorul Nicolae Popa ( 1940 – 2007 ) 67 de ani

Unicul fiu al lui Ilie şi Ana Popa (născută Ionaşcu, zis Vulin), Nicolae Popa s-a născut la 23 martie 1940 şi a copilărit la Teregova. Timpuriu, rămâne orfan de tată, iar după ce mama lui se recăsătoreşte, este luat în grija unor „unchi”, rude din partea tatălui. Primii ani de şcoală îi petrece în localitatea natală, avându-l  învăţător pe Ilie Purcărin. Ca elev, în clasele primare, a avut rezultate bune la învăţătură, remarcându-se îndeosebi prin abilităţile dovedite la lucrul manual. Din cauza situaţiei materiale precare, mama sa hotărăşte să-şi înscrie fiul la Şcoala profesională şi de ucenici din Caransebeş (azi Liceul Tehnologic „Dacia”), pentru a se califica în domeniul tâmplăriei.

După şcoală, intră „în rândul lumii” şi face nuntă cu o fată din Cornereva, o nepoată a tatălui vitreg, însă la scurt timp se desparte de aceasta şi se recăsătoreşte într-un alt sat, fiind hotărât să se aşeze „la casa lui” şi să practice tâmplăria. Unchiul său, Vasile Ionaşcu, zis Vulin, îl sprijină pentru a-şi achiziţiona uneltele necesare practicării meseriei într-un atelier propriu. Cu toate acestea, tânărul Nicolae nu a reuşit să urmeze modelul „omului de la ţară”, astfel că după 2-3 ani a renunţat la tâmplărie şi a plecat laTimişoara. Era limpede că avea o altă perspectivă asupra destinului său, care părea marcat de clasica întrebare shakespeareană „A fi sau a nu fi?” .

De-a lungul vieţii, cu toate că nu a locuit la Teregova, revenea de multe ori la „Castelul de la Şaibă”, aşa cum recomanda cunoscuţilor casa părintească. Aici, în satul natal, îşi vizita mama şi se întâlnea cu prietenii la „un pahar de vorbă”. Când era mai tânăr, improviza scene în teiul din faţa Cooperativei, unde recita, căci „îi plăcea Shakespeare”, însă deseori picta natura, chipurile celor dragi  sau pe cele ale sfinţilor. Tot el a zugrăvit în anii optzeci crucea din avlia bisericii şi pe cea de la intersecţia spre satul Rusca-Teregova. Întotdeauna mânuia pensula cu plăcere, îndemânare şi talent, ceea ce atrăgea atenţia privitorilor. Multe dintre tablourile realizate le-a dăruit cu dragoste şi fără pretenţii. Aşa se explică faptul că o parte a picturilor sale se regăsesc în unele case din Teregova, alcătuind astăzi o neobişnuită expoziţie permanentă.

Trăsătura constantă a caracterului său a fost legătura neîntreruptă cu meleagurile natale. Acestea au fost mereu prezente în viaţa lui, fie prin amintirile copilăriei, fie prin specificul ambientului camerei în care locuia. Fostul său coleg de bancă, profesorul Ioan Smultea, care îl vizita uneori, îşi aminteşte că dorul de satul de munte îl compensa prin mediul rustic în care trăia: „ o masă rotundă, trei scaune cu câte o obială pe ele, o rădăcină de copac de pe Valea Timişului, un cuib de cioară în loc de abajur sau  procoviţa pe pat de la Teregova…”.

Nicolae Popa a fost un „copil teribil” al satului teregovean, înzestrat cu o „naivitate pozitivă”, care îi stimula forţa creatoare, după cum mărturiseşte naşul lui, medicul stomatolog Gheorghe Stoichescu. Pentru cei mai mulţi cărora le-a fost prin preajmă,  el era „un imprevizibil, pentru că niciodată nu ştiai ce gândeşte”, era un „neînţeles”, care  „fuma mult Carpaţi fără filtru”, „era aparte”. În fond, acesta este profilul artistului tipic, cel care atunci când este în viaţă abia dacă este acceptat şi recunoscut de societate, pentru ca după ce o părăseşte să înceapă să „vorbească” posterităţii  prin mesajul operelor sale.

Privit astfel, cu certitudine, când îl evocăm pe Nicolae Popa, este impropriu să spunem „a fost”, pentru că el „este”  şi, cu siguranţă, „ va fi”.

Evocare si vernisaj Nicolae de Popa
La 3 decembrie 2012. galeria Pro Armia, Timișoara

Articol scris cu acordul :
Prof. dr. Gabriela BICA și al domnului artist Adrian Marius SABĂU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

EnglishFrenchGermanRomanian